635x0_istori.jpg

Casele deportaților din 1941 au fost devastate de consătenii lor sau de NKVD, iar autorităţile sovietice i-au expulzat din Moldova pentru a doua oară

Basarabeni deportaţi de două ori

 Sfârșitul războiului germano-sovietic nu a îmbunătăţit viaţa deportaţilor. Cei care, în timpul luptelor, au fost mobilizaţi în Armata Muncitorească pentru a săpa tranșee, au revenit la statutul de deportați, fiind înregistrați în continuare la comenduirile speciale. Totodată, familiile surghiuniţilor scriau plângeri la Moscova şi Chişinău cu privire la nevinovăția acestora. Îndrăzneala însă a fost, pentru unii dintre ei, fatală…

În urma numeroaselor scrisori adresate Procuraturii URSS din partea deportaților, conducerea sovietică a decis că, în cazul decesului capului familiei, judecat anterior, revenirea la baştină a celorlalţi membri ai familiei putea fi decisă doar de către organele MAI de la locul de surghiun.
Realmente însă, în situaţia în care braţele de muncă nu erau suficiente, nici nu se punea problema întoarcerii acasă a unor familii întregi, deși mulți deportați depuneau eforturi supraomenești în acest scop.

Conform circularei Comisariatului Poporului Afacerilor Interne al URSS din 9 ianuarie 1945, conducerea NKVD-ului din RSSM a distribuit în vara acelui an tuturor secţiilor juridice orăşeneşti şi raionale o circulară, în care se indica că persoanele care și-au ridicat documentele, contrar legii pentru a reveni din deportare sau au venit fără acte, vor fi pedepsite penal pentru evadare. Astfel, autoritățile locale sovietice duceau o evidenţă strictă a acestor familii.

S-au întors la Chișinău, dar n-au putut trăi aici

La 30 decembrie 1945, responsabili ai NKVD-ului şi ai MAI din URSS au trimis sub girul „Strict secret” o directivă subdiviziunilor republicane, solicitând revizuirea plângerilor deportaţilor. Iar la 30 iunie 1947, a fost emisă o nouă directivă secretă, prin care şeful secţiei speciale nr. 1 a MAI de la Moscova, A. Kuzneţov, anunţa Internele de la Chişinău că „toate chestiunile referitoare la revenirea persoanelor strămutate în iunie 1941 vor fi transmise spre soluționare Securităţii Naţionale a RSSM”. Având deja bază juridică pentru aceasta, autorităţile locale au înteţit persecutarea celor reveniţi la baştină.

Începând cu toamna anului 1946, mai multor copii ai deportaţilor li s-a permis să revină acasă şi să se stabilească cu traiul fie la casa părintească, fie la rudele care i-au luat sub tutelă. Fiind eliberaţi, adolescenţii primeau certificate, pe care urmau să le prezinte la secţiile de paşapoarte de la locul de trai. Basarabeanca Olga Moțoc a văzut libertatea în 1946, iar Ana Sorocean s-a întors în Moldova în 1947. „În 1948, ambelor surori, Vera şi Eleonora, le-au dat paşapoarte. Eram bucuroşi că le-au dat voie să plece şi să înveţe mai departe. S-au întors la Chişinău, la rude, dar nu le-au dat voie să locuiască în oraş şi au plecat la Tighina”, își amintește o altă deportată, Lilia Hitov.

„Preşedintele ne-a spus că-i vremea lui Stalin”

Destinul celor reveniţi la baştină a fost diferit. Tinerii şi-au continuat studiile, maturii au fost persecutaţi, iar foștilor locuitori ai Chişinăului nu li s-a mai permis să stea aici. Casele lor erau deja ocupate de funcționari sovietici.

Cei din localitățile rurale însă și-au găsit în mare parte locuințele distruse de consăteni sau de către cei din NKVD. Problema restituirii caselor se punea în discuție la „Comitetele sărăcimii”. De regulă, acestea fie se pronunțau împotrivă, fie le ofereau bieților oameni doar o parte a casei. De aceea, în majoritatea cazurilor, familiile în cauză locuiau la rude. „Comitetul sărăcimii a decis să ni se restituie casa, dar ne-au lăsat să stăm într-o cameră până în vară”, scria Boris Vasiliev. Iar Elena Bivol îşi aminteşte: „Am găsit casele pustiite. Ne-a fost dată una din cele cinci case ale noastre, unde ne-am stabilit”.

Până la cea de a doua deportare, membrii acestor familii s-au aflat permanent în vizorul NKVD-ului. Natalia Sorbală descrie calvarul prin care a trecut familia sa: „Un an de zile am stat ascunsă la Ţaul, la bunelul. După aceea am început să vin la Scăieni. Cu încetul a apărut şi mama. Pe atunci era un preşedinte bun, Nicolae Lungu. El ne-a întors casa. Nu era nimic în ea. Numai pereţii goi… Apoi au început să ne aducă vecinii care un ţol, care o strachină, care un ciorap. Ne-au dat şi două hectare de pământ. (…) Dar de la sovietul sătesc au început să ne urmărească. Preşedintele ne-a spus să-i vremea lui Stalin şi «e datoria mea să vă caut, da’ mata ascunde-te». Oamenii au sfătuit-o pe mama să mă mărite, dacă vrea să scap. Aşa m-am căsătorit la 14 ani, în 1946.”

Cinci ani de puşcărie pentru ajutorul acordat deportaţilor

La 26 noiembrie 1948, Prezidiumul Sovietului Suprem al URSS a adoptat Hotărârea nr. 123/12 „Cu privire la pedeapsa penală pentru evadare din locurile de strămutare permanentă obligatorie în raioanele îndepărtate ale Uniunii Sovietice în perioada războiului pentru apărarea patriei”, fără dreptul de a fi publicată. Pentru a preîntâmpina eventuala susţinere a familiilor surghiuniţilor din partea organelor locale şi pentru a se asigura că acestea vor fi reîntoarse, documentul mai prevedea că „persoanele care au acordat orice fel de ajutor acestor familii să fie pedepsite penal cu privarea de libertate pentru o perioadă de cinci ani”. Publicăm mai jos textul integral al Hotărârii:

Hotărârea Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS
nr. 123/12 din 26 noiembrie 1948
Fără dreptul de a fi publicată

În scopul întăririi regimului pentru persoanele strămutate de organul Suprem al URSS în perioada războiului pentru apărarea Patriei: ceceni, inguşi, balcari, calmâci, nemţi, tătari din Krimeea ş.a., dar şi în legătură cu faptul că în timpul strămutării nu a fost stabilită durata strămutării, de a se stabili că strămutarea în raioanele îndepărtate ale Uniunii Sovietice a persoanelor vizate este pentru totdeauna, fără dreptul de a reveni la locurile natale.

Pentru plecare samavolnică (evadare) din locurile de strămutare obligatorie, aceste persoane urmează a fi pedepsite penal. Pedeapsa pentru această infracţiune va fi de 20 de ani de muncă forţată.

Dosarele acestor persoane vor fi analizate de Secţia Specială din cadrul Ministerului Afacerilor Interne al URSS.

Persoanele care s-au făcut complici ai evadaților, care se fac vinovate de eliberarea pentru aceştia a permiselor de revenire la locurile natale sau de acordarea altui fel de ajutor, să fie pedepsite penal. Metoda de pedeapsă – privare de libertate pentru o perioadă de cinci ani.

Preşedintele Sovietului Suprem al URSS N. Şvernik
Secretarul Sovietului Suprem al URSS A. Gorkin
Moscova, Kremlin, 26 noiembrie 1948

A doua surghiunire a deportaţilor din 1941

Astfel, familiile revenite în Basarabia urmau să fie întoarse în surghiun și folosite la munci forţate în colhozuri sau întreprinderi industriale. Expulzarea acestora urma să fie organizată separat faţă de valul de deportări din 1949. În categoria persoanelor considerate că au venit nelegitim acasă au fost incluşi toți deportații din 1941, inclusiv copiii cărora anterior li s-a permis să se întoarcă la locul de baştină.

Operaţiunea urma să fie realizată fără a atrage atenţie. Faptul că mulţi dintre cei care urmau să ia din nou calea Siberiei nu aveau o adresă fixă, fiind studenţi sau stabilindu-se în alte localităţi, crea dificultăţi administraţiilor locale. Totuşi, în anii 1949-1950, aceste familii au fost arestate şi transportate în depărtările URSS. Alături de aceştia, în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, au văzut surghiunul şi toate rudele lor, care anterior au rugat autorităţile să-i întoarcă acasă ori au luat sub tutelă pe cineva dintre deportaţi.

Maria Scafaru-Marinat îşi amintește astfel despre acele zile: „În vara anului 1949, circulau zvonuri că ne iau azi, că ne iau mâine, ba ne duc pe jos înapoi, ba ne duc cu bou-vagonul, cum ne-au transportat prima dată, în 1941”. Iar în memoriile Anei Sorocean se menţionează: „Şi toată vara lui ‘49 am umblat fugară. Se auzea că o să ridice din nou. Mă ascundeam prin ogoare, prin văi, prin pădurile caselor. O lună jumătate am stat în pod la o femeie, şi ziua şi noaptea. Soţul venea noaptea şi îmi aducea de mâncare”.

Înainte de a ajunge în Siberia sau în Kazahstan, arestații erau închişi în puşcăriile raionale, fiind duşi apoi la închisoarea din Chişinău, unde împărţeau aceleaşi celule cu deţinuţii de drept comun. Erau chemaţi la interogatorii, pentru a li se întocmi dosare, în care de data aceasta erau acuzaţi de evadare, în baza art. 78, p.3 a Codului Penal sovietic.


Preluat de la: Timpul.md