465x0_79325-xl.jpg

De ce nu are Rusia drepturi asupra Crimeii

O tendință tot mai largă de acceptare a anexării Crimeii prinde contur în anumite cercuri politice europene. Dar acest lucru ignoră detaliile care pun la îndoială narațiunea Kremlinului despre susținerea aproape universală și entuziastă pentru anexare a populației locale.

În vara anului 2017, campania electorală pentru Bundestagul german a fost zguduită de o declarație neașteptată facută de liderul liberalilor germani, Christian Lindner. Președintele Partidului Liber Democrat (FDP) – o forță de centru-dreapta cunoscută pentru poziția sa radicală în sprijinul dreptului internațional și al integrării europene – a propus acceptarea anexării Crimeii sub formula unui "provizorat permanent". Deși neobișnuită, Lindner a exprimat o poziție care poate fi auzită în rândul multor politicieni, diplomați și jurnaliști din Germania și din alte țări occidentale. De fapt, cel puțin în contextul politic german, Lindner nu era chiar cel mai fervent susținător al acomodării expansiunii Kremlinului.

De exemplu, Matthias Platzek, fostul președinte al SPD, cel mai vechi partid al Germaniei, sugera la sfârșitul anului 2014 "o reglementare retroactivă, din perspectiva dreptului internațional", a anexării Crimeii. Alexander Gauland, vicepreședintele noului partid populist Alternativa pentru Germania (AfD), care a intrat în Bundestag în septembrie 2017, declara în această vară: "Crimeea este în cele din urmă un vechi teritoriu rusesc și nu se poate întoarce la Ucraina" – îmbrățișând pe deplin narațiunea iredentistă promovată de Kremlin. Iar liderul stângii radicale (Die Linke) Sarah Wagenknecht a cerut deja Germaniei să recunoască rezultatul referendumului din Crimeea, legitimând astfel anexarea Crimeii.

În acest context putem spune că președintele liberal democraților avea chiar o evaluare moderată. Lindner a declarat doar că, spre deosebire de problema Donbasului, revenirea Crimeii la Ucraina era un proiect pe termen lung. Abordarea sa aparent pragmatică nu este doar o reacție la refuzul evident al Moscovei de a renunța la Crimeea. Optica lui Lindner este simptomatică pentru tendințele ample din cadrul establishmentului politic din interiorul UE de a răspunde foarte timid imperialismului rus.

Există o serie de partide din zona mainstream care înclină în mod regulat spre a susține poziția Rusiei. Iar după cum scria Gustav Gressel de la ECFR, "aceste partide îmbrățișează pe deplin modelul occidental, societățile deschise, comerțul liber, libertățile politice, modernizarea socială și statul secular. Dar ele promovează, de asemenea, legături mai strânse sau cooperarea economică cu Rusia, prin relaxarea sancțiunilor la cea mai mică oportunitate sau sunt ambigue atunci când vine vorba despre modul în care ordinea de securitate europeană ar trebui aranjată".

Narațiunea Kremlinului
Narațiunea susținută de Kremlin potrivit căreia a existat un entuziasm aproape universal în rândul locuitorilor din Crimeea, pătrunde adesea în discursul occidental mainstream. O astfel de narațiune este un argument popular printre apologeții Rusiei din cercurile de afaceri, comentatori și din partidele radicale. Este, de asemenea, un truism al discursului public promovat de Federația Rusă.

Cu toate acestea, argumentul ignoră nu doar operațiunea militară sub acoperire, care în februarie 2014 a precedat și a condiționat secesiunea Crimeii. Mai mult, diverse detalii despre "referendumul" organizat de Rusia în martie 2014 pun în discuție și mitul că a existat o cerere covârșitoare de "reunificare" în rândul locuitorilor din peninsulă.

O realitate diferită
Unul dintre primele cele mai critice rapoarte ale pseudo-referendumului a venit de la trei reprezentanți ai Consiliului pentru Dezvoltarea Societății Civile și Drepturile Omului, instituție aflată sub umbrela președinției ruse. Unul dintre reprezentanții acestui organism oficial de stat rus a vizitat Crimeea în aprilie 2014. În raportul său se estimează că prezența la referendum nu a fost de 83.1%, așa cum au raportat oficial autoritățile de la Kremlin despre Crimeea, ci mai degrabă 30-50%. Sprijinul pentru anexare printre alegătorii din Crimeea care s-au prezentat la vot nu a fost de 96,77%, așa cum s-a raportat de către autoritățile controlate de Moscova, ci în jur de 50-60%. Aceasta din urmă este o cifră care nu este departe de rezultatele sondajelor de opinie derulate înainte de anexare. Chiar dacă am accepta o participare considerabil mai ridicată și o susținere reală mai mare pentru anexare în orașul Sevastopol – baza flotei rusești din Marea Neagră – aceasta ar însemna că mai puțin de o treime din populația Crimeei a vrut să voteze pentru anexare. Acest lucru este mult prea mic pentru a justifica fie și parțial o schimbare atât de importantă în frontierele Europei postbelice. În plus, raportul cita experți din Crimeea care punctau faptul că "populația din Crimeea nu a votat atât de mult pentru aderarea la Rusia cât pentru încetarea corupției agresive” și a coerciției prădătoare a administrației din Donetsk numită de Ianukovici în perioada 2010-2013.

Într-unul dintre ultimele sondaje credibile efectuate, la mijlocul lunii februarie 2014, cu câteva zile înainte de ocuparea peninsulei de către soldați ruși fără însemne, doar 41% dintre locuitori (exceptând Sevastopolul) sprijineau unificarea Rusiei și a Ucrainei într-un singur stat.

Diferitele sondaje care s-au desfășurat după ocuparea militară a peninsulei de către Rusia demonstrează aparent sprijinul pentru anexare. Totuși, din diverse motive, datele aparent neechivoce ale opiniei publice au o validitate limitată pentru interpretarea evenimentelor din primăvara lui 2014. Cele mai recente sondaje reflectă parțial efectele asupra cetățenilor din Crimeea a campaniei de defăimare împotriva Ucrainei desfășurată de presa controlată de Kremlin – singura sursă majoră de informație în masă care a rămas din martie 2014. După anexarea sa de către Rusia, Crimeea a devenit cel mai problematic teritoriu al Europei în ceea ce privește protecția drepturilor civile ale cetățenilor, în special a tătarilor din Crimeea. Dezaprobarea anexării este puternic stigmatizată din punct de vedere politic și juridic de Moscova și de intermediarii săi din Crimeea, care sunt nemiloși în reprimarea oricărei disidențe pe peninsulă.

Revenind la evoluțiile din primăvara anului 2014, există și alte motive pentru care pseudo-plebiscitul organizat de Rusia nu poate servi drept justificare pentru acceptarea anexării. Pregătirile, procedura și formularea "referendumului" au fost atât de vădit părtinitoare încât această procedură de votare poate să devină un caz școală de manipulare electorală. Astfel, data referendumului a fost schimbată de două ori iar cetățenii nu au avut nici timp, nici oportunitatea de a dezbate public și liber opțiunile plebiscitului de la 16 martie 2014.

Votul a avut loc în condiții de presiune psihologică exercitată prin prezența vizibilă a unor trupe rusești fără însemne ("omuleții verzi") și a forțelor armate asimetrice pro-ruse din peninsulă. Curios, nu a fost prezentată nicio opțiune pentru păstrarea statu-quo-ului, adică păstrarea Republicii Autonome a Crimeei introdusă de Constituția Ucrainei în 1998. Alegătorilor din Crimeea li s-a dat posibilitatea de a vota fie pentru aderarea la Rusia, fie pentru reintroducerea unei constituții mai vechi, invalide din 1992. Mai mult, ambele opțiuni au fost ambigue în formularea și conținutul lor.

Bătălia pentru istorie
Prima opțiune promitea "re-unificarea" Crimeii cu Rusia. Cu toate acestea, Crimeea nu fusese niciodată parte a "Rusiei" care era separată din punct de vedere politic de teritoriul statului ucrainean post-sovietic de care Crimeea a aparținut începând cu 1991. O mare parte a teritoriului de astăzi al Ucrainei a fost parte integrantă a imperiului țarist și a Uniunii Sovietice, adică acele construcții la care cuvântul "Rusia" din referendum trimitea. Din 1783 până în 1991, Crimeea a fost astfel unită cu un imperiu numit uneori "Rusia" și nu cu statul inexistent al națiunii ruse. Cea mai mare parte a teritoriului ucrainean de astăzi – nu doar Crimeea – aparținea odinioară acestui imperiu la fel ca și cea mai mare parte a Federației Ruse de astăzi.

Ambele republici post-sovietice, Federația Rusă și Ucraina independentă sunt, prin urmare, succesori ai "Rusiei" la care se referă perspectiva de "reunificare" a "referendumului" din 2014. Dat fiind că Peninsula Crimeea nu a aparținut unui stat exclusiv rus, separat de teriotriul Ucrainei înainte de 1991, Crimeea nu ar fi putut fi separată de "Rusia" în 1991 și nu ar fi putut "reunită" cu aceasta în 2014.

Până în 2014, conducerea post-sovietică a Rusiei nu a pus sub semnul întrebării oficial locul Crimeii în Ucraina post-sovietică. Dimpotrivă aceasta l-a confirmat în mai multe acorduri. Cele mai importante tratate au fost Acordul de la Belovezha din 1991 privind dizolvarea URSS și Tratatul privind Frontiera de Stat ruso-ucrainiană din 2003. Ambele acorduri au fost ratificate de parlamentul rus și au fost semnate de către președinții Rusiei.

Dacă însă acceptăm argumentul "dreptului istoric" al Moscovei asupra peninsulei Crimeea (cu referire la anexarea sa la imperiul țarist în 1783), atunci ar trebui să recunoaștem și faptul că Rusia are astfel justificarea istorică de a anexa o mare parte din teritoriul Ucrainei actuale – colonizată de Moscova la fel de mult precum peninsula Mării Negre. În plus, multe alte teritorii din afara Federației Ruse de astăzi ar putea fi, de asemenea, la cheremul Moscovei – pentru că au aparținut aceleiași "Rusii" la care se referă pseudo-referendumul din 2014.

A doua opțiune a "referendumului", promotoare a reîntoarcerii la constituția din 1992, a fost formulată și mai confuz, deoarece în acel an au funcționat două constituții în Crimeea. Accidental sau intenționat, alegătorii au fost lăsați să ghicească despre care dintre cele două alternative la anexare se face referire: Constituția mai confederativă din din mai 1992 sau la Constituția mai federală din septembrie 1992? Dacă această a doua opțiune ar fi avut câștig de cauză în timpul "referendumului", ar fi rămas la latitudinea celor dețineau puterea la nivel local să aleagă între cele două legi de bază diferite. Se poate chiar suspecta că această a doua opțiune neortodoxă a fost prezentată în mod deliberat pentru a crește sprijinul pentru o singură opțiune clară rămasă: anexarea la Rusia. Opțiunea care i s-a dat Crimeei în martie 2014 nu a fost atât una între Rusia și Ucraina cât o decizie între claritate și ambiguitate.

Niciuna dintre aceste informații nu este excepțională, secretă sau originală. Faptele enumerate sunt bine cunoscute în Ucraina și printre experții din mediul academic occidental, guverne, mass-media sau societatea civilă. Cu toate acestea, mulți dintre observatorii occidentali care comentează în mod curent trecutul, anexarea și viitorul Crimeii par să nu le cunoască. În schimb, narațiunea apologetică a Kremlinului despre referendumul care a condus în cele din urmă la o decizie susținută de marea majoritate a locuitorilor din Crimeea, rămâne încă larg răspândită.

Articol de Andreas Umland, publicat pe Defence Matters și ECFR.
Dr. Andreas Umland este senior research fellow la Institutul pentru Cooperare Euro-Atlantică din Kiev.
 


Preluat de la: Timpul.md