658x0_02.jpg

În culisele Istoriei / Diplomatul pe care Chișinăul nu-l va uita niciodată

Istoria noastră are multe necunoscute. Unele vor fi descifrate, altele așa și vor rămâne necunoscute pentru vecie…

Dragostea lui N. Titulescu pentru Basarabia e greu de explicat, precum e greu de înțeles ce vedea el în oamenii care populau teritoriul dintre Prut și Nistru. Dar gesturile pe care el le-a făcut vizavi de Basarabia ne obligă să-i înălțăm o statuie chiar în inima Chișinăului. Fiindcă a fost unicul demnitar de mare rang, care a iubit sincer Basarabia și a fost demis pentru această dragoste. El nu concepea România Mare fără Basarabia.

În volumul memorialistic Pe baricadele vieții (Chișinău, 1992), semnat de Onisifor Ghibu am găsit mai multe pagini dedicate lui Nicolae Titulescu și care într-un fel developează sentimentele marelui diplomat pentru basarabeni și Basarabia:

N-am apucat să cunosc personal pe Nicolae Titulescu, marele nostru diplomat de mai târziu, decât în prima jumătate a lunii aprilie 1918, la Chișinău. Era într-o sâmbătă după-amiază. Îmi terminasem treburile redacționale legate de apariția numărului pentru a doua zi al gazetei și stăteam de unul singur în redacție, gândindu-mă la împrejurările momentului, destul de frumoase în felul lor, dar și destul de grave în același timp. deodată, pe neanunțate, se deschide ușa cabinetului meu și intră în birou trei persoane, dintre care pe două le întâlneam prima oară. Erau Take Ionescu, pe care îl cunoșteam încă din anul 1911, însoțit fiind de Nicolae Titulescu și de Mihai Cantacuzino, pe care nu avusem până atunci ocazia să-i cunosc personal.

În primul moment am rămas foarte surprins de această vizită cu totul neașteptată. După prezentare și câteva cuvinte convenționale, ia cuvântul cel dintâi Nicolae Titulescu. Deși nu ne văzuserăm niciodată până atunci, ne cunoșteam, și eu pe el, și el pe mine, după nume. Aveam un mare respect pentru modul în care se manifestase în ultimii ani în viața publică. Era un om tânăr, foarte apropiat de vârsta mea, și avea reputația unui om de prim ordin, atât în activitatea de stat, cât și în viața publică.

– Dragă Ghibu, am venit să te vedem. S-a făcut Unirea Basarabiei. Noi nu cunoaștem Basarabia, așa că am venit la tine să ne spui cum stau lucrurile aici. Vrem să vedem ce este Basarabia. Noi am intrat în război pentru a ne uni cu frații din Ardeal, și iată, situația a adus cu sine că s-a întâmplat ceea ce nu ne putuserăm aștepta. Îți vine să crezi că Dumnezeu ne-a adus Basarabia, nu oamenii. Dar, mai întâi, spune-ne, te rog, care e situația ta personală ?..

…În ziua de 29 martie am primit o hârtie de la ministrul instrucțiunii din noul guvern (Simion Mehedinți), prin care mi se punea în vedere că la 1 aprilie să mă prezint la postul meu, la Focșani. Cum eu sânt condamnat la moarte de către Curtea Marțială Cluj, era evident că nu mă puteam duce la Focșani, unde nemții sau ungurii ar fi pus mâna pe mine și m-ar fi spânzurat fără multe vorbe. Așa că, după primirea scrisorii m-am dus imediat la Iași, pentru a lua contact personal cu ministrul. I-am explicat situația, arătându-i că nu pot da urmare ordinului.

– Atunci, domnule Ghibu? – m-a întrebat ministrul.
– Vă prezint demisia mea, domnule ministru, – i-am răspuns.
La care, ministrul n-a răspuns decât, sec:
– Bine, domnule Ghibu…
…– Dar cu gazeta ?
– Gazeta își duce de azi pe mâine povara vieții, dar îmi dau seama că zilele ei sânt numărate. N-o să pot birui, în lupta grea de zi cu zi împotriva oamenilor lui Mackensen, spărgătorul de fronturi în toate domeniile de activitate, care n-o să se împiedice de un ciot ca mine.
– Dragă Ghibu, – interveni Titulescu pe un ton încurajator, –să nu te temi de nimic. Dacă o să dai de necazuri, să știi că ai prieteni de nădejde la Iași… (pag.591-593).
Ajutorul lui N. Titulescu a fost nu numai cu vorba, dar și concret, cu fapta. Mărturisirile lui Onisifor Ghibu în volumul Pe baricadele vieții (Chișinău,1992) relevă această trăsătură de caracter:
…m-am dus la Titulescu acasă (Iași-n.n.). Surprins și el de vizita mea, mă primi ca pe un vechi prieten.
– A, dragă Ghibu, bine-ai venit. Ce te-aduce pe la Iași?
– Nu știu dacă am venit bine sau nu, dar am venit să-ți spun că situația în care mă găsesc cu ziarul e disperată. I-am descris-o în scurte cuvinte, arătându-i și de unde pornește răul.
– Nu-i nimic, Ghibule. Trebuie să facem rost de o tipografie nouă. Ştii cumva vreuna pe undeva? E o problemă teribil de grea.
– Am o perspectivă undeva. Trebuie să mă duc s-o văd. Dar mai întâi trebuie să mă orientez asupra posibilităţilor de a o plăti, căci eu n-am nici una în acest sens. I-am spus că fusesem la conu Alecu şi că acesta îmi dăduse o primă sumă.
– Să ştii că de la mine ai 20.000 de lei pentru tipografie. Numai s-o găseşti.
Am fost surprins, şi, în special, de ce auzisem. Fiindcă el nu era nici moşier, nici bogătan; trăia destul de modest şi n-avea de unde să aibă, după doi ani de pribegie şi se sărăcie, o sumă atât de mare, pentru a o dona într-un scop public.
– Mâine să vii la mine să-ţi dau prima tranşă de 10.000 de lei. Ï adăugă: Nu de la mine, măi, că eu sânt un pârlit, eu n-am un franc. Dar am prieteni. Mâine ai să primeşti primele 10.000 de lei şi după două zile să vii să-ţi dau şi restul sumei.
Am mai stat apoi de vorbă ce-om mai fi stat, după care am plecat, oarecum mângâiat, să trec şi pe la alţi prieteni. Despre toate acestea am scris pe larg în alte părţi.
A doua zi, m-am dus din nou la el. Avea pe masă, pregătit plicul cu suma cuvenită. Mi l-a pus în mână, spunându-mi:
– Vii poimâine, aşa cum ne-am înţeles, să-ţi dau şi restul. Căci ştii cum e: lucrul e sigur, dar nu oricând îl poţi întâlni imediat pe omul de care ai nevoie. Şi apoi, nici acesta nu are la îndemână sume mari. Poimâine capeţi restul de bani.
Când m-am dus din nou peste două zile, m-a primit puţin jenat:
– Ştii, mai că n-am putut face încă nimic. Nu i-am putut găsi. Dar să te mai osteneşti poimâine din nou. Dacă nu voi putea face până atunci rost de sumă de pe la prieteni, vom merge împreună la Banca Moldova, unde voi da un cambiu şi vei primi banii.
După alte două zile, am plecat împreună la Banca Moldova. I s-a dat un cambiu, pe care l-a semnat el singur, după care i s-a înmânat suma de 10.000 de lei, pe care mi-a dat-o chiar acolo direct mie. Dacă nu putuse face rost de ea de la prietenii lui, s-a îndatorat deci la bancă, convins fiind că trebuia să ajute, şi încă repede, acţiunea de procurare a unei tipografii pentru Chişinău. Era, cu adevărat, un gest mare, binevenit într-un moment greu.

Şi pentru a nu lipsi pe cititorul acestor amintiri de felul cum s-a rezolvat acţiunea de procurare a noii tipografii de la Galaţi a mers greu, chiar foarte greu, dar până la urmă am ajuns să mă văd trecut peste toate piedicile. Am putut strânge, de la prieteni care apreciau activitatea de la Chişinău la justa ei valoare, suma de 100.000 de lei, cu care am putut cumpăra o tipografie foarte bună.

Am putut-o apoi transporta cu greutăţi imense, pe nume străine şi cu fel de fel de adrese fictive, ca să nu mă prindă cu ocaua mică nici nemţii, nici adversarii localnici, care voiau cu orice preţ să mă expedieze de acolo. Şi, după înfrângerea unor adversităţi ca în basme, am putut instala tipografia – cea de-a treia – care a preluat apoi tipărirea gazetei, cu litere latine, putându-mi continua opera, fără nici o poticnire, până la 2 decembrie, a doua zi după Unirea Transilvaniei, cu care se împlinea întreg programul afişat pe frontispiciul gazetei, de unire a tuturor românilor.

(Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieţii. – Chişinău, 1992, pag.597)

În 2002 în cadrul Târgului de Carte de la Frankfurt (Germania) am prezentat alături de autor, cartea lui Liviu Vălenaș În culisele negocierilor cu Uniunea Sovietică 1934-1947. Convorbiri cu Alexandru Danielopol (București, 2001). Acolo am și făcut cunoștință cu un bărbat extrem de interesant și care nu arăta nici pe de parte anii pe care îi avea în spate –Alexandru Danielopol, născut la București la 17 mai 1916 și care locuia de mulți ani la Paris. Omul acesta, fiul academicianului cu renume mondial Danielopol, a salvat prin negocieri sute de mii de basarabeni de urgia sovietică, obținând pentru ei dreptul de a nu fi repatriați în URSS.

Dar biografia lui merită un studiu separat. Noi vom utiliza o altă fațetă a acestei biografii – adoptarea lui spirituală de către Nicolae Titulescu:
Tatăl meu avea un prieten foarte bun, de care era foarte legat. Îl chema Nicolae Titulescu. El mă cunoștea de mic, de la tatăl meu, era foarte generos cu mine, pentru că mă considera băiat deștept… I-a spus odată tatălui meu: Dragă Buzică (i se spunea așa tatei, pentru că la supărare își trăgea buza), păcat de băiatul ăsta, deștept este, tu îl lași pe mâna menajerelor, o să-l pierzi. Trimite-l în Franța, trimite-l într-un colegiu foarte serios, își va face studii foarte bune și după aceea fă ce vrei cu el… Iar eu îl voi lua sub tutela mea, voi fi deci tutorele lui, își va petrece vacanțele la mine, la Geneva, unde îl voi primi de fiecare dată cu drag. În felul acesta îți vei salva băiatul și voi avea și eu un copil.

Liviu Vălenaș (L.V.),: –Titulescu nu avea copii ?
A.D.: – Cum să aibă ? Avea anumite deficiențe biologice, era ca muscalii. Era căsătorit cu Caterina Titulescu, o femeie excepțională, dar, din cauza deficienței de care am vorbit, căsătoria era neconsumată. Nu aveau copii. Dar ce mai conta, pentru că adevăratul său copil era România… Pentru acest copil s-a bătut până la moarte…(pag.10-11).

Iar la paginile 14 și 15 găsim în expunerea lui Alexandru Danielopol elemente de portret puțin cunoscute:
La Geneva, pe malul lacului Leman, Titulescu avea un apartament confortabil la unul dintre cele mai luxoase hoteluri, unde stătea cu soția. Avea mania să stea în complectă liniște, ca atare închiria apartamentele din stânga și din dreapta apartamentului său, cel de deasupra și cel dedesubt, ca să nu stea nimeni în ele, să nu fie deranjat. Din cauza deficienței biologice despre care am vorbit, fiind estropiat din naștere, avea niște susceptibilități aproape feminine. Pe Titulescu toate îl deranjau: zgomotul, conversațiile tari.

…Sentimentul meu față de țară avea însă să capete un contur mult mai bine definit în vacanțele petrecute la Geneva, la Titulescu. Acesta văzând bunele mele note, știind că sunt an de an premiant, într-o bună zi, mi-a făcut niște mărturisiri, ca de la tată la copil: Măi, Sandule, să știi că eu o să mă ocup de tine, o să te introduc în lumea internațională, dar înainte de toate tu trebuie să știi cine sunt eu! Eu sunt garantul României Mari!

…Eu am moștenit România Mare de la Ionel Brătianu și această Românie mare nu poate să rămână Mare decât dacă sunt îndeplinite toate condițiile juridice. Pentru toate teritoriile avem tratate clare, corespunzătoare, însă un singur teritoriu este într-o situație șubredă: Basarabia!
A.D.: – Da. Trebuie ţinut cont de temperamentul lui Titulescu, era un visător. Titulescu era ferm convins că aceste tratate garantate şi prin Societatea Naţiunilor (unde fusese de două ori preşedinte), vor asigura continuitatea României Mari. Toată viaţa sa, Nicolae Titulescu a lucrat ca integritatea statului român să fie bazată pe o solidă recunoaştere juridică internaţională. Basarabia, însă, din păcate, nu era în această situaţie. Prin tratatul de la Versailles din 1920, cinci mari puteri mondiale recunoscuseră apartenenţa acestei vechi pro­vincii româneşti la România. Cele cinci mari puteri erau Franţa, Marea Britanie, Italia, Statele Unite şi Japonia. Partea proastă era că lipsea a şasea, Uniunea Sovietică, direct interesată de acest teritoriu, care nu fusese admisă la tratativele de pace. Din, această cauză, ratificarea tratatului nu s-a făcut niciodată. În plus Japonia şi Statele Unite au refuzat să ratifice şi ele tratatul de la Versailles. Statele Unite, după ce preşedintele Wilson a căzut în dizgraţie, au optat făţiş pentru o politică izolaţionistă, dezinteresându-se total de Europa, iar Japonia a început să se apropie de URSS, printre altele din cauza unor interese economice faţă de vecinul lor din nord. Sigur Japonia a trenat la început cu ratificarea, irevocând necesitatea unor amânări procedurale. În final însă nu a mai vrut să audă de Tratatul de la Versailles. Ruşii atât au aşteptat, și-au declarat imediat că: „Tratatul de la Paris din 1920 este caduc și în consecinţă, Basarabia nu aparţine României sub nici o formă, iar juridic, Basarabia este furată de români, URSS-ului și ca atare trebuie restituită grabnic”. Ruşii au repus, cu toată forţa, din 1932, chestiunea Basarabiei, inclusiv la Societatea Naţiunilor. Ţin minte că Titulescu era asaltat la societatea Naţiunilor cu problema Basarabiei.

Norocul românilor a fost această dragoste (atât de rău văzută astăzi) a lui Titulescu faţă de Basarabia. Lumea rău voitoare a văzut în preocuparea permanentă a lui Titulescu pentru reglementarea situaţiei juridice a Basarabiei, o sovietofilie, rusofilie etc. Titulescu şi-a dat seama că trebuie făcut ceva şi cât mai urgent. Ideea lui Titulescu era perfectarea unui cadru juridic pentru Basarabia. Titulescu era interesat de orice formă juridică care ar fi putut rezolva chestiunea.

La un moment dat, ruşii au vrut să deschidă un consulat la Tighina, pe teritoriu românesc deci. La auzul acestei pretenţii, Gheorghe Brătianu, toţi deputaţii liberali, inclusiv tatăl meu (liberal şi el) au spus: „Nu se poate, vreţi să aduceţi pe ruşi aici, sub pretextul consulatului, vreţi ca ruşii să-şi creeze un cap de pod pe celălalt mal al Nistrului? Nu se poate!”. La care, Titulescu, foarte calm, le-a răspuns: „Domnilor, aţi mai văzut dumneavoastră un consulat în propria ţară, dacă ei pretind că Basarabia este a lor?” „Consulatele, a mai spus Titulescu, se înfiinţează în ţări străine, deci Rusia, prin consulatul de la Tighina, recunoaşte, fie şi indirect, că Basarabia este parte a unei ţări străine”.

Un moment prielnic pentru Titulescu a fost când Uniunea Sovietică a dorit să devină, cu orice preţ, membră a Societăţii Naţiunilor. Atunci, atotputernic în Societatea Naţiunilor era Louis Barthou, ministrul de Externe al Franţei, prieten foarte bun cu Titulescu. Barthou fusese artizanul tratatului de prietenie şi neagresiune, din 1935, dintre Franţa şi URSS, în ideea de a prinde într-un cleşte Germania lui Hitler.

L.V.: – Ce mare greşeală…
A.D.: – Sigur, ideea a avut consecinţe ulterioare catastrofale, căci Germania a reacţionat cum a reacţionat. Însă atunci asta era ideea de bază, izolarea Germaniei prin strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică. In 1935 Titulescu a susţinut ferm candidatura Uniunii Sovietice pentru Societatea Națiunilor. A susţinut puternic candidatura. De ce? Nu pentru că ar fi fost rusofil. Pentru că, în momentul în care un stat intra în Societatea Naţiunilor, trebuia să-şi definească graniţele, toate graniţele. In această situaţie, ruşii care doreau cu orice preţ să intre în Societatea Naţiunilor şi-au definit graniţa cu România pe Nistru, adică granița de facto.

Mă gândesc de fiecare dată că nu cunoaștem o sumedenie de nuanțe din istoria noastră. Exemplu elocvent fiind chiar aceste subtilități din interviul de mai sus. Cred că marea noastră problemă în raport cu Rusia a fost atitudinea superficială în căutarea unor soluții viabile pentru raporturile dintre cele două țări. Ideea că Franța ne va ajuta, că mai târziu Germania ne va ajuta, iar mai târziu America ne va ajuta, nu soluționează cadrul de principiu al problemei, ci doar dezvelește niște fațete ale ei.

România a ratat șansa de a reglementa problema Basarabiei pe timpul când ministru de Externe al URSS-ului era Maxim Litvinov.
E greu sau poate imposibil de explicat logica unor oameni de decizie, care la momentul semnării acordului cu URSS asupra Basarabiei îl destituie pe ministrul de Externe Nicolae Titulescu, poate fi o trădare mai mare a intereselor naționale…

O conjunctură politică mai prielnică pentru semnarea acestui act nu s-a mai pomenit, căci la momentul acela ministru de Externe al URSS era Maxim Maximovici Litvinov, pe numele lui adevărat Max Valah (atenție la nume!- Iu. C.) și care cunoștea problema Basarabiei nu din auzite, ci chiar de la prima sursă, de la Zamfir Rally-Arbore, în casa căruia a locuit atunci când urmărit de jandarmii țariști s-a ascuns în România.

Atunci de ce nu i s-a permis lui Nicolae Titulescu semnarea acordului cu URSS, de ce a fost boicotat în asemenea hal…
Martor ocular la aceste evenimente, diplomatul Alexandru Danielopol mărturisește:
L.V.: – Probabil că Titulescu s-a grăbit, nu a câştigat nimic România pentru că Rusia lui Stalin a intrat în Societatea Naţiunilor… Nu era mai bine ca înainte Titulescu să oblige într-un fel Rusia ca să semneze un tratat explicit cu România, prin care să recunoască că Basarabia aparţine de drept României?
A.D.: – Nu se putea, cu ruşii nu s-a putut ajunge la un astfel de acord. Însă Titulescu îşi făcuse o obsesie din semnarea unui astfel de acord. I se dedicase cu totul şi cu totul lui Maxim Litvinov, ministrul de Externe sovietic, încât ajunsese să-i facă curte ca o femeie.
L.V.: – Cunosc, o mare prostie. Maxim Litvinov era un om alunecos, fără caracter, un evreu rus folosit de Lenin, înainte de puciul din 1917, ca un fel de coloană a 5-a în Anglia. Stalin s-a folosit şi el cu viclenie de el, din cauza faptului că Litvinov poza în om occidental, cu maniere elegante. Când însă a decis să schimbe cu 180 de grade politica externă, adică să se apropie de Germania lui Hitler, Stalin şi-a adus brusc aminte de originea evreiască a lui Litvinov şi 1-a demis din funcţie, numind în locul său pe sinistrul Molotov…
A.D.: – Titulescu nu a intuit că zilele lui Litvinov sunt numărate, mai ales că acesta era atunci, cel puţin părea, foarte influent la Kremlin, pe lângă Stalin personal. Profitând de faptul că şi Litvinov era jurist. Titulescu, încetul cu încetul, a încercat să-1 atragă de partea sa. Părea chiar că Litvinov prinsese şi el o mare simpatie pentru Titulescu, oficial erau oricum foarte buni prieteni. Litvinov îl întreba deseori: „Da ce nevoie aveţi voi în fond de Basarabia asta”. Titulescu îi răspundea că este teritoriu românesc, este a României, este istorie românească etc. Îi mai reamintea că şi Marile Puteri recunoscuseră la Paris, în 1920, că Basarabia este teritoriu românesc, că aparţine României. Litvinov îi răspundea evaziv, însă politicos: „Bine, o să vedem, o să pledez pe lângă I. V. Stalin etc.”. Datorită lui Titulescu, Regatul României a recunoscut în fine URSS-ul şi a stabilit relaţii diplomatice. Aici a fost marea, greşeală a lui Nicolae Titulescu, a crezut prea mult în promisiunile şi în bunele maniere ale lui Maxim Litvinov. Hai să spunem lucrurilor pe nume: Titulescu era un mare naiv… Ministrul de Externe al Cehoslovaciei din acea perioadă, Eduard Beneş, era un sovietofil declarat. El voia să stabilească o linie aeriană directă între Praga şi Moscova. Titulescu a fost încântat de idee şi a promis că România va permite folosirea spaţiului aerian pentru avioanele sovietice în drum spre Cehoslovacia…

L.V.: – Da, se prefigura deja conflictul dintre Germania şi Cehoslovacia şi în mod făţarnic Uniunea Sovietică făcea pe aliata de nădejde a Cehoslovaciei…
A.D.: – Repet, Titulescu era un naiv. El mergea pe ideea unor forme juridice, el credea că prin astfel de tratate secundare, adiacente dacă vreţi, Rusia Sovietică recunoaşte implicit că Basarabia aparţine României.
L.V.: – Ce eroare…
A.D.: – Naivitatea… Trebuie să spun că eu, în calitate de „copil adoptat”, am asistat practic la mai toate discuţiile dintre Titulescu şi Litvinov. Intr-o bună zi, eram la Titulescu în apartamentul de la hotel, când acesta a primit un telefon de la. Litvinov, m-a luat cu el, să ne întâlnim cu ministrul de Externe al URSS. De fiecare dată, Titulescu nu uita să-mi spună: Vii cu mine, dar taci din gură. Tu eşti un copil, ascultă însă cum port eu discuţiile. Poate eu nu o să reuşesc, cine ştie, peste timp vei reuşi tu sau băiatul tău, dacă vei avea un băiat. Tu trebuie să asişti, tu trebuie să fii un ascultător”
L.V.: – Sau un martor…
A.D.: – Martor nu… Acum însă, după trecerea timpului şi prin forţa împrejurărilor, am devenit peste timp un martor. Ultimul martor al sforţărilor pe care le făcea Titulescu pentru a apăra integritatea României Mari. La Geneva Titulescu se întâlnea deseori cu adjunctul său de la externe, un diplomat absolut extraordinar. Savel Rădulescu, cu studii serioase efectuate în Anglia, căruia Titulescu îi spunea „Soacra”. Era prietenul lui Titulescu, era o mare afecţiune între ei. Dovadă a fost testamentul lui Titulescu, prin care lăsa toate documentele sale lui Savel Rădulescu, nimănui altcuiva, în testamentul olograf al lui Titulescu scrie foarte clar: „Toate documentele şi actele mele vor rămâne prietenului meu, Savel Rădulescu, cu condiţia să nu facă nişte memorii din ele, să le folosească dacă România va fi interesată de folosirea lor*..
L.V.: – Să revenim la telefonul primit…
A.D.: – Da, să revenim. Telefonul era de la Maxim Litvinov. Acesta i-a spus: „Am totul ca apartenenţa Basarabiei la România să fie recunoscută de Uniunea Sovietică, trebuie să stăm de vorbă!”
L.V.: – ?!
A.D.: – Titulescu 1-a chemat la Geneva, Litvinov a răspuns: Nu, nu la Geneva, nu în Elveţia, la Talloires în Franţa, o mică localitate lângă graniţa cu Elveţia. Titulescu s-a dus imediat la Talloires, cu secretarul său, care era Gigi Anastasiu şi cu omul său de încredere totală, Savel Rădulescu. Litvinov i-a prezentat documentele despre care era vorba, care însă erau astfel redactate ca să nu fie definitive…
L.V.: – Da, în pur stil sovietic…
A.D.: – Da, dar cu multe parafări. Litvinov i-a spus lui Titulescu: „Uite, trebuie să ştii că noi nu ţinem prea mult la Basarabia, puteţi s-o păstraţi, mai ales că aţi sărăcit-o, ce a fost mai rău la voi aţi trimis în Basarabia, pentru noi ar fi chiar o povară. Deci suntem de acord să fie a voastră, însă punem nişte condiţiuni. Să faceţi mai întâi un tratat militar cu noi, de lungă durată, care să prevadă printre altele ca trupele sovietice să poată trece liber prin nordul României, în caz de conflict între URSS şi Germania,,…
L.V.: – Asta ar fi fost o catastrofă pentru România, mai mare chiar decât pierderea Basarabiei…
A.D.: – Titulescu însă, prins în dorinţa aproape nebună de a garanta situaţia juridică a Basarabiei şi implicit a României Mari, era dispus să aprobe tot ce i-a cerut Litvinov. Totuşi, i-a răspuns că el singur, în calitate de ministru de Externe, nu poate semna acest document. semnătura va aparţine regelui, deci lui Carol al II-lea. Titulescu i-a trimis imediat toată documentaţia regelui.
L.V.: – Reacţia lui Carol al II-lea?
A.D.: – Reacţia lui Carol a fost de asemenea imediată. Într-un timp record l-a demis pe Titulescu din funcţie. Pentru asta a recurs la o stratagemă. Ca să nu pară o demitere, ci o remaniere a întregului guvern, a demis întreg guvernul dimineaţa şi seara l-a refăcut, în absolut aceeaşi componenţă, dar fără Titulescu!
L.V.: – In locul lui Titulescu, Carol l-a numit pe Victor Antonescu.
A.D.: – Titulescu şi-a dat seama că regele Carol a schimbat politica, a început să se reorienteze, desigur, nu din afecţiune, ci din necesitate, spre Germania, mai precis spus şi spre Germania. Titulescu însă era convins în continuare că tot va trebui să ne înţelegem într-un fel cu ruşii. „Nu e vina mea, nu e vina nimănui, este un blestem că am fost aşezaţi pe hartă lângă ruşi. Însă tratativele cu Litvinov au fost terminate, s-a terminat deci cu Talloires-ul. Titulescu a făcut nişte valize, erau cinci la număr, în care a pus notele sale, obiectele personale. Titulescu, aşa cum am mai spus, avea nişte precauţii feminine, îi era tot timpul frică că va umbla cineva prin hârtiile sale.
Văzând demiterea sa, felul în care a fost demis. Titulescu, care era şi foarte orgolios, a hotărât să rămână pentru totdeauna în străinătate, fiind convins că nu mai are ce căuta în ţară, că nu mai este nevoie de el acolo. Cu toate acestea s-a mai reîntors pentru o scurtă perioadă în România, imediat după demiterea sa, dar văzând ostilitatea generală a legionarilor contra sa, fiind convins că va fi şi asasinat, a revenit imediat în străinătate şi nu a mai pus piciorul vreodată în România.

Să revin însă. La graniţa elveţiană şi-a luat pentru totdeauna rămas bun de la Savel Rădulescu, care s-a reîntors în România. Apoi Titulescu a luat cele cinci valize şi s-a dus să se întâlnească cu secretarul său, Gigi Anastasiu, în ideea că vor fi de folos României, însă Gigi Anastasiu nu a vrut să le aducă în ţară. In această situaţie, Nicolae Titulescu a încredinţat cele cinci valize ambasadorului Marii Britanii la Lisabona. Ulterior, prin grija acestui ambasador, aceste cinci valize au ajuns la doamna Titulescu. După moartea lui Titulescu,
survenită la Cannes în 1941, văduva sa le-a dat lui Gigi Nenişor. El le-a luat şi apoi a povestit că la Viena a fost agresat şi i-a fost furată o valiză. Pe urmă a spus că nu a fost agresat, dar pur şi simplu o valiză a dispărut. Şeful serviciului secret francez din acea perioadă a afirmat însă că Nenişor ar fi dat această valiză unor români, care erau în realitate agenţii Moscovei. Ulterior şi Gigi Anastasiu a susţinut că valiza a ajuns la Moscova, în mâna lui Stalin.

Am avut o serie de discuţii ulterioare cu Gigi Anastasiu, care a trăit până acum 2-3 ani. M-am dus înarmat cu tot ce aflasem de la Savel Rădulescu, numai că acesta nu ştia tot, nu dispunea de toate elementele. I-am spus lui Anastasiu: „Dragă Gigi, nu-mi spune nimic, să-ţi spun eu ce ştiu, să mă întrerupi doar când spun o inadvertenţă sau să mă completezi”. Anastasiu, după ce m-a ascultat, mi-a spus: „Sandule, aşa este, a cincea valiză a dispărut fără urmă? Fac o paranteză, Nenişor nu prea era iubit de Titulescu, era secretarul său particular, fiindcă era nepotul său şi se ocupa numai de afacerile private ale lui Titulescu din România, de administrarea moşiei lui. Titulescu obişnuia să-i spună soţiei sale: „ Mon cher, prietenii ţi-i poţi alege, dar familia nu o poţi alege, o suporţi… „

Istoria cu cea de a cincea valiză a fost reluată, după 1989, şi de nişte istorici de la Bucureşti, printre ei Gheorghe Buzatu. Acesta a publicat, în 1995, într-o carte consacrată secretelor diplomaţiei româneşti, inventarul valizelor lui Nicolae Titulescu. Dacă se studiază cu atenţie lista de inventar, se constată că lipseşte o valiză. Cea care cred că se află la Moscova. Între timp consideraţii asupra valizelor lui Titulescu au fost publicate, cu destule inadvertenţe, şi de Magazin Istoric de la Bucureşti.

În ultimul timp apar tot mai multe lucrări în care chipul regelui Carol al II-lea capătă un contur tot mai luminos. Probabil, e de vină trecerea timpului, care șterge din memorie anumite evenimente, fapte, întâmplări…

Totuși, de politica acestui rege e legată dezmembrarea României Mari, tragedie ce s-a răsfrânt asupra populației provinciilor ocupate de sovietici, unguri, bulgari. O politică externă greșită, o politică internă defectuoasă au dus în cele din urmă la abdicarea regelui. Aici e concluzia și rezultatul acestei perioade de cârmuire a României.

Intuiția lui Nicolae Titulescu a fost providențială, el a făcut în 1940 un memoriu pentru regele Carol al II-lea, în care a explicat ce se va întâmpla cu România, dar cine a mai pus miza pe un ministru de Externe demis hoțește și autoexilat…

Imagini din cartea O istorie ilustrată a diplomației românești 1862-1947 de Dinu C. Giurescu, Rudolf Dinu, Laurențiu Constantiniu, (București, 2011). 


Preluat de la: Timpul.md